Nigeria : Cap.3 - Adrenalina extrema

Ce problema? De ce la Roma si nu la Milano?Problema ne permitea sa ajungem in siguranta?("Siguranta" cred ca este cuvantul pe care am ramas setata mult timp dupa acest moment,  chiar si dupa ce am ajuns la destinatie!Sincer va spun, ajunsesem cred obsedata de acest cuvant.Probabil aveam si motive...).Dar in privinta capacitatii de aterizare, cum stam? Furtuna de intrebari in capul meu dar si in jurul meu!Ma gandeam "si uite cum toate planurile tale se pot schimba intr-o secunda.Pleci in Nigeria si ajungi la Roma sau...mai ajungi undeva ?" Cat de tare este asta?E foarte tare.Dar totusi, sunt intr-un avion cu probleme!Si oricat de neagra ar fi situatia, nu ma astept nici o clipa sa vina capitanul panicat si sa zica "Ne prabusim!".Ei sunt antrenati sa isi infrunte destinul. Si in astfel de situatii sunt antrenati sa calmeze pasagerii, nu?Eu una,cel putin asa imi imaginez. Intre timp el ne explica faptul ca nu este ceva pentru care sa ne ingrijoram, ca de fapt putem ajunge in siguranta chiar si in Port Harcourt doar ca acolo nu au ingineri specializati sa rezolve problema motiv pentru care trebuie sa se intoarca pe un aeroport care este dotat cu cele necesare.Bla Bla Bal! Cine mai crede ceva in momentele astea!

In principiu, cum spuneam, torente de intrebari si de ganduri, care mai de care mai nuatate.Indianul, repeta in continuu ca este important sa aterizam in siguranta. Dupa cum vedeti nu eram singura obsedata de acest cuvant. Cei doi seriosi au ramas la fel, fara sa schiteze nici un fel de grimasa. Bruce spunea sa gandim pozitiv, il apostrofa pe indian si facea misto de mine. Apoi ne-a spus ca el este de fapt chiar inginer aviatic si ca avionul asta are trei motoare.Apoi a intrebat stewardeza care este problema. Ea a spus  ca este la "pitch"!El a inceput sa explice unde era problema si ce determina.Pentru mine era totuna.In capul meu era doar "Avem o problema la avion!Si suntem la 3 ore de Milano, si probabil 2 ore de Roma!E deja mult!". Si oricum nu credeam ca ne spune cineva adevarul. Moment in care au inceput turbulentele. Pe bune acum, sunt sigur turbulente (?) sau avionul incepe sa cedeze?Faceam ochii mari si ma gandeam la singurul lucru care trebuia sa fie minunat la aceasta misiune:zborul cu un avion privat!Si iata ca...

In timpul asta Bruce nu a incetat sa faca glume. Intretinea atmosfera. Sincer acum. Nu parea sa aibe nici macar un singur gand negativ. Avea chiar dispozitia sa faca haz de situatie.Parea relaxat.Atitudinea lui m-a linistit din nou. Si-a scos ceasul de la mana sa fixeze inapoi ora.L-am scos si eu sa fac acelasi lucru.Egipteanul a ras de noi.Seriosul si-a scos sim-ul de la telefon sa il schimbe inapoi pe cel de Italia.Toti ne gandeam ce vom face la Roma. Nu ca nu ar fi frumos dar totusi: unde vom sta, cat vom fi nevoiti sa stam acolo, care este continuarea?Incepeam deja sa ma setez!Pana la urma asta este aventura!Simteam ca traiesc.Periculos ce-i drept, dar traiesc! Ca sa nu mai spun ca partenerii mei de zbor si-au amintit de colegii lor care in Port Harcourt asteptau acelasi avion sa plece.Cat de greu o fi pentru ei!Probabil ca atunci cand te setezi sa pleci dintr-un astfel de loc si esti anuntat ca ai intarziere sau ca avionul nu mai vine iti vine sa mori.Tu te-a setat fix pana la ora respectiva.Ce vine peste este deja prea mult.Mult prea mult.Fiecare secunda ti se pare ani!

In tumultul de ganduri care mi-au trecut prin cap cel mai tare a fost unul aproape dubios.In orice avion ma urc, imi zic mie insami ca sunt in siguranta atata timp cat  pilotul avionului este o fiinta umana. Adica, ma gandesc tot timpul ca spiritul lui de conservare este suficient de mare sa ne fereasca pe noi toti ceilalti de probleme legate de pilotaj. Oricum, sunt si  exceptii, stiu, dar gandurile mele au facut intotdeauna comparatie intre  siguranta pe care as simti-o intr-un avion pilotat de o fiinta umana si intr-un avion pilotat automat de la sol. Nu stiu daca exista astfel de avioane dar, la cum evolueaza tehnologia, imi imaginez ca asta e viitorul. In contextul asta, nestiind ca avem doi piloti (pentru ca eu sincer am vazut doar unul), mi-a trecut prin cap faptul ca de cate ori vine capitanul sa ne spuna ceva, lasa avionul pe pilot automat. Am inghetat de frica. Bineinteles ca nu puteam trai cu gandul asta si i-am pus intrebarea lui Bruce:"Auzi Bruce, ai idee, noi avem doi piloti sau unul?". Moment in care a pufnit intr-un ras molipsitor iar la sfarsit, cu gandirea lui de inginer a spus ca tot e bine, inseamna ca nu gandesc "intr-o cutie" ci am o minte deschisa. O fi fost modul lui sa-mi spuna ca sunt nebuna? :))

Ok, si de parca nu era suficient in jumatate de ora vine iar capitanul (unul dintre ei :)) si spune ca nu ne mai intoarcem la Roma, ci la Milano. Nu cred ca lua el singur deciziile astea si cu toate astea, ma uitam uimita la el. Mi se parea ca glumeste.Pe bune acum, glumesti?De ce schimbarile astea decizionale!Haideti sa ne adunam, oameni buni.Iti pierzi increderea parca atunci cand vezi indecizia asta la oameni de care depinzi in anumite momente.Unul din seriosi zice: "Prietena mea mi-a spus sa ma intorc repede.Mai repede de atat nu cred ca se poate!"Am ras cu toti.L-am avertizat ca astfel de surprize pot fi periculoase. Bruce isi continua programul artistic.M-am gandit din nou cat de norocoasa sunt ca am nimerit cu el in avion.Ai nevoie de "Bruce" in astfel de situatii.Cine nu il are pe Bruce sa si-l cumpere!Fara el probabil ca eram deja cu dintii  inclestati de-a binelea!:)))

Credeti ca s-a terminat aventura?Ei bine, nu!Peste inca jumatate de ora, faimosul capitan ne-a anuntat o noua schimbare de planuri.Ce credeti, dupa calculele mele eram deja aproape de Roma, cand el ne-a anuntat ca s-a gasit un inginer priceput in Lagos si vom merge acolo, vom rezolva problema la avion si apoi vom pleca spre Port Harcourt.Nu-mi venea sa cred! Cu ochii cat cepele il priveam pe capitan. Nivelul de incredere in el se dusese spre 0.Ceva era in neregula.Nu puteam sa vad toate aceste lucruri ca fiind  normale.Era mult prea ciudat.Un management extrem de prost...!!!Mai ales ca eu de fiecare data incercam  sa-mi setez mintea cu ceea ce avea sa se intample.In puctul ala mi-am dat seama ca nu am cum sa mai continui asa.Oricum nu puteam sa fac nimic. Trebuie sa ma impac cu situatia. Iar mintea mea este setata ca atunci cand ma urc intr-un avion totul se poate termina. Asa cum imi place sa spun Ii dau Lui Dumnezeu ocazia sa incheie socotelile cu mine.Pe bune acum, ce poti sa faci?Trebuie sa fii impacat.

Sa vezi ce rasete au fost cand ne-am scos iar ceasurile de la mana sa schimbam din nou ora.Ne-am grabit veti spune.Nu, nu ne-am grabit deloc!Am facut-o calm si fara graba. :) Deja era un film cu "Stan si Bran"!In concluzie dupa inca 4 ore cred, in care la fiecare "turbulenta" mi se ridica parul in cap si nu vreti sa va spund e cate ori am simtit avionul cum cade in gol (pentru ca, stiti si voi, simti presiunea atunci cand coboara brusc) am ajuns in Lagos, Nigeria unde am stat vre-o trei ore sa se repare avionul dupa care am plecat spre Port Harcourt.Tot in Lagos am facut si formalitatile de intrare in tara, nefiind nevoiti sa mergem la ghiseul vamal, ceea ce a fost foarte bine. In total a fost un drum mult prea lung si mult prea plin de adrenalina. Iar ceea ce este mai interesant este ca nu s-a terminat acolo doza de adrenalina deoarece in Port Harcourt, am aterizat si imediat ne-am indreptat catre un elicopter care ne astepta sa ne duca la baza. Eram deja obosita si depasita efectiv de toate experientele noi din acea zi!Prea multa adrenalina pentru o singura zi!I

Inca din Milano stiam ca ar exista posibilitatea acestui transfer cu elicopterul. Era fie masina fie elicopter. De data asta a fost elicopter.Si m-am pregatit, ziceam eu, cu dopuri de urechi de genul celor pe care le primesti in avion pentru somn. Dar ce credeti, in autobuzul care ne-a transferat de la avion la elicopter, o angajata a aeroportului ne-a impartit niste casti mari pentru urechi moment in care am realizat ca dopurile mele erau echivalentul unor dopuri de ceara :)). Nu avea nici o sansa acolo. Erau la fel de depasite de situatie ca si mine dealtfel.:D Autoduzul ne-a lasat aproape de elicopter de unde ne-am indreptat spre el. Avea elicele in miscare si a trebuit sa trecem pe sub ele.Mi-a fost atat de frica incat aproape imi venea sa ma tarasc. Stiam la nivel constient ca nu are cum sa fie la inaltimea mea dar, din cauza vitezei, nu puteam sa le vad.Motiv pentru care am considerat safe sa stau ffff aplecata. Ce pot sa va spun este ca zborul cu elicopterul a fost scurt dar spectaculos!Am putut vedea de sus zona in care ma aflam si am constatat ca baza noastra este pozitionata exact in Delta Nigerului.Copilarind intr-o delta, am putut sa imi dau seama intr-o clipa cat de mare va fi pentru mine problema tantarilor in acest loc.Dar asta este o alta poveste din care inca ma mai rog sa scap cu bine.

Tot ce pot sa spun este OAU pentru toata aceasta zi, care s-a terminat intr-un mod spectaculos: check-in la "cazare" si marea intalnire cu responsabilul cu securitatea. Nici macar nu va imaginati cat de "spectaculoasa" a fost aceasta intalnire, dar mai ales momentul in care am realizat unde am nimerit cu adevarat!Asteptati numai sa va povestesc...

VIATA E FANTASTICA!