Uite-l ... nu e ... E

           Nu vorbesc despre alba-neagra desi, acum privind in urma, povestea pare din acelasi film cinic. Se intampla intr-o zi torida a lui august anul acesta. Milano, marcat parca de marele exod (cum imi place mie sa ii spun), se rasfata in binemeritata liniste. Scenariul pare a fi dintr-un film SF in care actiunea se petrece in viitor si din motive pe care le stim cu toti, oamenii dispar. Raman in urma lor doar urme din orasele pe care le-au costruit ani la randul chiar cu pretul disparitiei lor ca specie. Poate exagerez, poate nu, dar asa mi se par mie orasele mari ( doar cele care au avut norocul sa nu fie scaldate de vre-o/un mare/ocean) in luna august. Si cu toate astea, imi place sa imi iau concediu in orice alta luna a anului iar in august sa raman sa savurez impreuna cu orasul, linistea de dupa marele exod. 

             Povestea s-a intamplat dupa ce, nopti la rand am dormit cu usa descuiata, cateodata chiar si cu cheia uitata in yala ( pe dinafara) :). Cam atat de mare incredere aveam in acest oras. M-am simtit tot timpul in siguranta din toate punctele de vedere. Pe strada insa am fost mai vigilenta ( ca doar sunt crescuta in Romania iar vigilenta ne este oarecum indusa in educatie de mici copii). Stim cu toti regulile de baza pentru a nu fi jefuit in plina strada. In primul rand, sa nu fii ( vorba unei colege) "seducator". Nu lasi nimic expus, nu facilitezi munca hotului in nici un fel si esti tot timpul cu garda sus. Da, poate parea stresant, dar dupa ce o viata intreaga faci asta, devine un instinct. Unde mai pui faptul ca eram proaspat intoarsa din Angola de unde am scapat si de data asta cu bine, fara incidente majore, dar cu o senzatie de nesiguranta complet de neevitat.

              In ziua aceia ca dupa fiecare intoarcere dintr-o tara nesigura, savuram libertatea strazilor goale ale orasului. Nici nu stiti cat de mult le iubesti mai ales atunci cand realizezi ca pentru altii, sa te plimbi liber si banal pe strada fara a avea parte de vre-un incident neplacut, este un lux. Eu si alti cativa rataciti ne intalneam razlet pe strazi, in metrou, in tranvai si ne priveam prietenos de parca am fi facut parte din aceelasi club secret. Am intrat in metrou ca de fiecare data si am scos telefonul sa "navighez". Neplacut obicei inoculat de "evolutia" societatii (sau ... mai bine zis, involutia)  pe care si eu, ca toti ceilalti calatori ai timpurilor noastre, l-am implementat si care s-a inradacinat atat de bine incat simt ca are nevoie de terapii avansate pentru dezradacinare :). Complet absorbita de lumea din "telefon" am putut doar observa ca am ajus la urmatoarea statie (eram oarecum la un capat de linie ceea ce facea ca statiile sa fie si mai goale). Eu, asezata pe o banca fix langa usa, imi continuam linistita "navigarea" cand, intr-o fractiune de secunda, am ramas cu mainile goale. O mana invizibila ( pentru ca trebuie sa ma credeti ca nici macar pe aia nu am vazut-o) mi-a smuls telefonul si a disparut. Trezita parca dintr-o visare, m-am ridicat razboinica in picioare sa lupt pentru bunurile mele, am sarit din metroul care era inca in statie, nimerind pe un peron gol. Eram in stare de soc! Odata cu mine au sarit sa ma ajute trei tipi care au vazut ( cu siguranta mai clar decat mine) cum s-a intamplat totul. Eram deja o armata de razboinici :)  Am dat sa alerg pe scari dar sincer va spun ca nu se mai vedea nimeni acolo si apoi m-am gandit ca risc prea mult daca ma bag intr-o confruntare directa cu hotul ( o regula pe care am invatat-o in Africa :( ). Eram deja resemnata ca asta a fost viata "lunga" a telefonului meu cand unul din membrii armatei mele de razboinici, a lasat berea din mana (da, daca va vine sa credeti, avea o bere in mana, in metrou :) ) si a alergat pe scari. In mai putin de un minut ( imaginati-va, totul s-a petrecut pe perioada stationarii metroului in statie) s-a intors cu telefonul in mana si mi l-a returnat victorios.

             Starea mea de soc s-a dublat si deja nu mai reuseam sa ma adun. In momentul ala metroul inchide usile si pleaca iar eu raman pe peronul gol impreuna cu cei trei salvatori ai mei : salvatorul principal era un pic baut si din cate am inteles din discutiile ulterioare, provenind din Napoli , salvatorul numarul 2 era de culoare, algerian, vorbea franceza si ma compatimea pentru ceea ce s-a intamplat  si salvatorul numarul 3 despre care nu stiu nimic . A fost unul dintre cele mai ciudate momente din viata mea. Le eram la toti trei atat de recunoscatoare de imi vinea sa ii imbratisez. Le-am multumit de nenumarate ori dar in acelasi timp, va spun sincer, nu ma mai simteam deloc confortabil singura acolo, pe peronul ala gol, doar cu ei. Probabil ca eram deja paranoica. Asa ca, tremurand din toate incheieturile, am ramas infipta fix in locul in care m-am oprit pe peron. Ei m-au chemat langa ei, au incercat sa ma linisteasca si sa imi spuna sa fiu atenta pe viitor la bunurile proprii, napoletanul si-a cerut scuze pentru ce mi s-a intamplat spunand ca " asta nu asta este Italia" timp in care eu asteptam cu nerabdare urmatorul metrou. Cand m-am vazut in metrou m-am simtit in sfarsit mult mai bine iar tot ce imi doream era sa ajung acasa sa ma inchid acolo ( preferabil sa iau si cheile in casa cu mine :) ). Ca sa fiu sincera cu voi, mie  inca mi se pare dubioasa toata povestea de la un capat la altul. Voi ce parere aveti? Oricum, sa ti se fure ceva ca apoi sa il recuperezi (totul cam pe parcursul aceluiasi minut) nu mi s-a mai intamplat si nici nu  cred ca se intampla prea des in lumea asta. Eu inca am o senzatie de "fantastic" asupra povestii pe care chiar daca am trait-o pe pielea mea tot ireala mi se pare. In alta ordine de idei, nu voi putea sa le multumesc vreodata indeajuns salvatorilor mei ca s-au implicat sa ma ajute ceea ce nu mai prea intalnesti in ziua de azi.

         Dupa incident, mi s-a cam spulberat bucuria de a savura orasul "parasit" si am avut o strangere de inima de fiecare data cand a trebuit sa folosesc metroul. Ca sa nu mai spun ca nu am mai folosit o perioada telefonul nici in metrou si nici pe strada :).  Si contrar obiceiului, de data asta am asteptat cu nerabdare ( si cu flori in gara :))  sa vina urmatoarea saptamana cand milanezii mei urmau in sfarsit sa se intoarca acasa. Nu stiu daca de acum inainte ma voi mai bucura ca si pana acum de linistea lunii august in orasele mari desi sincer, mi-ar parea rau sa las un astfel de incident  sa imi schimbe modul de a trai/gandi.

        Voi incheia spunandu-va ca aceasta intamplare a palit prin intensitate si trairi langa cea care s-a intamplat saptamana urmatoarea culmea, tot la metrou. Daca despre povestea asta spun ca parca provine dintr-un film SF despre cea dea doua pot sa afirm ca a fost clar film de groaza si ceva ce nu ai vrea sa traiesti vreodata nici macar ca martor. Urmeaza ... !

Viata E Fantastica in metrou ( mai ales cand povestea are final fericit) ! :D