Clipe de groaza!!!

             

              Dupa intamplarea de saptamana trecuta, deja aveam o strangere de inima atunci cand trebuia sa merg cu metroul. Eram in acelasi timp mult mai atenta la ce se intampla in jurul meu si incercam mai mult decat de obicei sa observ oamenii. Era deja saptamana in care milanezii se intorceau din vacanta iar strazile si metroul incepeau sa prinda viata. Cu atata lume in jurul meu ma simteam parca mai in siguranta. Apoi, la nu mai mult de o saptamana de la incidentul despre care v-am povestit,  se petrece povestea de groaza.

              Era o seara banala de miercuri la sfarsitului programului de munca. Eram in metrou si ma indreptam spre casa. Totul parea sa fie normal si nimic nu prevestea ceea ce avea sa se intample. Cu o statie inainte de cea la care trebuia sa cobor s-a intamplat insa ceva teribil. Opreste metroul in statie, sta ca de obicei cateva secunde ( standardul, niciodata nu am fost curioasa sa vad cat sta in mod normal). Din neant, apare un calator intarziat care sare pe ultima suta de metri in metrou iar in urmatoarea secunda se posteaza oarecum in usa facand semn familiei sa se grabeasca. Stand asa in prag, usa incepe sa se inchida dar el, nevoind sa lase metroul sa plece ( cu orice pret, se pare) si in acelasi timp impins oarecum afara de usa care se inchidea, face o ultima incercare de a o opri si pune mana in usa. Mai intai se posteaza cu umarul , apoi vazand ca usa nu tine cont de el, se sperie si incearca sa se retraga afara. Reuseste sa retraga umarul si bratul doar ca la incheietura maina se blocheaza in usa timp in care ... trenul porneste ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Totul sa intampla chiar in vagonul meu si chiar in fata mea. Dupa cum stiti, metroul porneste initial cu viteza mica. Omul, a inceput disperat sa alerge dupa metrou (practic dupa propria mana). Familia lui urla ingrozita de pe peron alergand dupa el. El urla ingrozit la randul lui alergand dupa metrou si implicit dupa ... mana. Oamenii din interiorul metroului incercau disperati sa-l ajute cumva sa tranga de usa si sa-i impinga mana afara ( fara succes insa). Eu, priveam la fel de ingrozita scena sperand pana in ultimul moment ca metroul se va opri dar ... nu. Nu numai ca nu s-a oprit deloc ci din contra, a marit viteza . Omul de afara alerga disperat cu ultimile puteri aproape nemaiputand sa tina ritmul cu trenul. Pe fetele albe ca varul a oamenilor din jur citeai disperare, groaza, teama si soc. Instinctul m-a ridicat de pe scaun si m-a impins sa trag de maneta de alarma. In momentele alea simteam ca nimeni nu s-a mai gandit la asta desi era clar singura modalitate de a opri trenul. In realitate probabil nu era asa deoarece dupa ce s-a oprit trenul am observat ca mai era si o alta maneta declansata la vagonul nostru. Era atat de intepenita ca nu am reusit sa o declansez singura si au sarit alti doi calatori care impreuna au declansat-o. Automat s-au deschis usile timp in care victima si-a recuperat mana. Unul din cei doi calatori care m-a ajutat cu maneta s-a ranit la mana si arata ca si cum e gata sa lesine, probabil durerea pe care o simtea la propria mana apasata de groaza traita il doborasera. Eram cu toti socati. Nu credeam ca este real ce se intampla. Nu puteam sa imi scot din cap cum ar fi decurs lucrurile daca nu reuseam sa oprim trenul.  

            A aparut conducatorul trenului si el alb ca varul urland la victima inconstienta. Se putea observa ca era si el cel putin la fel de speriat ca si noi toti. Un agent al metroului a luat in primire victima iar dupa aceea nu mai stiu ce s-a intamplat cu el. Apoi, pret de cateva minute bune, conducatorul de tren a incercat sa inchida usile care nu se mai inchideau din cauza alarmelor trase.Era o liniste mormantala. Nimeni nu mai spunea nimic. Ne priveam toti inca socati.Incet, incet, chipurile oamenilor incepeau sa prinda culoare. Totul reintra in normal. Intr-un final a pornit si trenul. Eram atat de speriata incat abia asteptam sa ies de acolo. La urmatoarea statie am coborat si in urma mea, luminile in metrou s-au stins si au anuntat multimea sa coboare. Probabil a urmat o ancheta detaliata a cazului, un caz care m-a marcat probabil pe viata. Traiesc intr-un oras in care metroul vine cu o frecventa medie de 5 minute ( in orele de varf poate chiar si la fiecare minut). Nu am sa inteleg niciodata ce este in capul oamenilor care isi risca viata si integritatea corporala in felul acesta. Am vazut, si nu o data, oameni care isi pun mana/piciorul in usa liftului ( bazandu-se pe un senzor despre care nimeni nu stie daca chiar este functional) sau oameni care se pun in usa metroului ( cred ca vad in fiecare zi cel putin unul) totul in incercarea de a ajunge mai repede undeva castigand astfel cateva minute dar riscand sa piarda lucruri atat importante! Dupa acest incident, nu va pot explica ce simt cand vad usile de la metrou si mai ales, astfel de cazuri. Cumva, mental ma blochez si ma astept sa se repete povestea speriata fiind ca poate de data asta finalul nu va mai fi la fel de fericit.

         Viata E Fantastica :) iar noi iubim finalurile fericite! Nu uitati insa sa traiti momentul iar atunci cand riscati ceva sa evaluati bine miza. Cateodata, chiar nu e cazul sa riscati!

PS Urmeaza povestea si mai ales fotografiile minunate cu peisaje de vis din Stresa ( si nu numai -  va pregatesc  muuuuuuuuulte alte articole interesante)

Pe curand, fantasticilor !

 

Uite-l ... nu e ... E

           Nu vorbesc despre alba-neagra desi, acum privind in urma, povestea pare din acelasi film cinic. Se intampla intr-o zi torida a lui august anul acesta. Milano, marcat parca de marele exod (cum imi place mie sa ii spun), se rasfata in binemeritata liniste. Scenariul pare a fi dintr-un film SF in care actiunea se petrece in viitor si din motive pe care le stim cu toti, oamenii dispar. Raman in urma lor doar urme din orasele pe care le-au costruit ani la randul chiar cu pretul disparitiei lor ca specie. Poate exagerez, poate nu, dar asa mi se par mie orasele mari ( doar cele care au avut norocul sa nu fie scaldate de vre-o/un mare/ocean) in luna august. Si cu toate astea, imi place sa imi iau concediu in orice alta luna a anului iar in august sa raman sa savurez impreuna cu orasul, linistea de dupa marele exod. 

             Povestea s-a intamplat dupa ce, nopti la rand am dormit cu usa descuiata, cateodata chiar si cu cheia uitata in yala ( pe dinafara) :). Cam atat de mare incredere aveam in acest oras. M-am simtit tot timpul in siguranta din toate punctele de vedere. Pe strada insa am fost mai vigilenta ( ca doar sunt crescuta in Romania iar vigilenta ne este oarecum indusa in educatie de mici copii). Stim cu toti regulile de baza pentru a nu fi jefuit in plina strada. In primul rand, sa nu fii ( vorba unei colege) "seducator". Nu lasi nimic expus, nu facilitezi munca hotului in nici un fel si esti tot timpul cu garda sus. Da, poate parea stresant, dar dupa ce o viata intreaga faci asta, devine un instinct. Unde mai pui faptul ca eram proaspat intoarsa din Angola de unde am scapat si de data asta cu bine, fara incidente majore, dar cu o senzatie de nesiguranta complet de neevitat.

              In ziua aceia ca dupa fiecare intoarcere dintr-o tara nesigura, savuram libertatea strazilor goale ale orasului. Nici nu stiti cat de mult le iubesti mai ales atunci cand realizezi ca pentru altii, sa te plimbi liber si banal pe strada fara a avea parte de vre-un incident neplacut, este un lux. Eu si alti cativa rataciti ne intalneam razlet pe strazi, in metrou, in tranvai si ne priveam prietenos de parca am fi facut parte din aceelasi club secret. Am intrat in metrou ca de fiecare data si am scos telefonul sa "navighez". Neplacut obicei inoculat de "evolutia" societatii (sau ... mai bine zis, involutia)  pe care si eu, ca toti ceilalti calatori ai timpurilor noastre, l-am implementat si care s-a inradacinat atat de bine incat simt ca are nevoie de terapii avansate pentru dezradacinare :). Complet absorbita de lumea din "telefon" am putut doar observa ca am ajus la urmatoarea statie (eram oarecum la un capat de linie ceea ce facea ca statiile sa fie si mai goale). Eu, asezata pe o banca fix langa usa, imi continuam linistita "navigarea" cand, intr-o fractiune de secunda, am ramas cu mainile goale. O mana invizibila ( pentru ca trebuie sa ma credeti ca nici macar pe aia nu am vazut-o) mi-a smuls telefonul si a disparut. Trezita parca dintr-o visare, m-am ridicat razboinica in picioare sa lupt pentru bunurile mele, am sarit din metroul care era inca in statie, nimerind pe un peron gol. Eram in stare de soc! Odata cu mine au sarit sa ma ajute trei tipi care au vazut ( cu siguranta mai clar decat mine) cum s-a intamplat totul. Eram deja o armata de razboinici :)  Am dat sa alerg pe scari dar sincer va spun ca nu se mai vedea nimeni acolo si apoi m-am gandit ca risc prea mult daca ma bag intr-o confruntare directa cu hotul ( o regula pe care am invatat-o in Africa :( ). Eram deja resemnata ca asta a fost viata "lunga" a telefonului meu cand unul din membrii armatei mele de razboinici, a lasat berea din mana (da, daca va vine sa credeti, avea o bere in mana, in metrou :) ) si a alergat pe scari. In mai putin de un minut ( imaginati-va, totul s-a petrecut pe perioada stationarii metroului in statie) s-a intors cu telefonul in mana si mi l-a returnat victorios.

             Starea mea de soc s-a dublat si deja nu mai reuseam sa ma adun. In momentul ala metroul inchide usile si pleaca iar eu raman pe peronul gol impreuna cu cei trei salvatori ai mei : salvatorul principal era un pic baut si din cate am inteles din discutiile ulterioare, provenind din Napoli , salvatorul numarul 2 era de culoare, algerian, vorbea franceza si ma compatimea pentru ceea ce s-a intamplat  si salvatorul numarul 3 despre care nu stiu nimic . A fost unul dintre cele mai ciudate momente din viata mea. Le eram la toti trei atat de recunoscatoare de imi vinea sa ii imbratisez. Le-am multumit de nenumarate ori dar in acelasi timp, va spun sincer, nu ma mai simteam deloc confortabil singura acolo, pe peronul ala gol, doar cu ei. Probabil ca eram deja paranoica. Asa ca, tremurand din toate incheieturile, am ramas infipta fix in locul in care m-am oprit pe peron. Ei m-au chemat langa ei, au incercat sa ma linisteasca si sa imi spuna sa fiu atenta pe viitor la bunurile proprii, napoletanul si-a cerut scuze pentru ce mi s-a intamplat spunand ca " asta nu asta este Italia" timp in care eu asteptam cu nerabdare urmatorul metrou. Cand m-am vazut in metrou m-am simtit in sfarsit mult mai bine iar tot ce imi doream era sa ajung acasa sa ma inchid acolo ( preferabil sa iau si cheile in casa cu mine :) ). Ca sa fiu sincera cu voi, mie  inca mi se pare dubioasa toata povestea de la un capat la altul. Voi ce parere aveti? Oricum, sa ti se fure ceva ca apoi sa il recuperezi (totul cam pe parcursul aceluiasi minut) nu mi s-a mai intamplat si nici nu  cred ca se intampla prea des in lumea asta. Eu inca am o senzatie de "fantastic" asupra povestii pe care chiar daca am trait-o pe pielea mea tot ireala mi se pare. In alta ordine de idei, nu voi putea sa le multumesc vreodata indeajuns salvatorilor mei ca s-au implicat sa ma ajute ceea ce nu mai prea intalnesti in ziua de azi.

         Dupa incident, mi s-a cam spulberat bucuria de a savura orasul "parasit" si am avut o strangere de inima de fiecare data cand a trebuit sa folosesc metroul. Ca sa nu mai spun ca nu am mai folosit o perioada telefonul nici in metrou si nici pe strada :).  Si contrar obiceiului, de data asta am asteptat cu nerabdare ( si cu flori in gara :))  sa vina urmatoarea saptamana cand milanezii mei urmau in sfarsit sa se intoarca acasa. Nu stiu daca de acum inainte ma voi mai bucura ca si pana acum de linistea lunii august in orasele mari desi sincer, mi-ar parea rau sa las un astfel de incident  sa imi schimbe modul de a trai/gandi.

        Voi incheia spunandu-va ca aceasta intamplare a palit prin intensitate si trairi langa cea care s-a intamplat saptamana urmatoarea culmea, tot la metrou. Daca despre povestea asta spun ca parca provine dintr-un film SF despre cea dea doua pot sa afirm ca a fost clar film de groaza si ceva ce nu ai vrea sa traiesti vreodata nici macar ca martor. Urmeaza ... !

Viata E Fantastica in metrou ( mai ales cand povestea are final fericit) ! :D 

    

Cum l-am pierdut ...

            Asa cum am promis am revenit cu povestea zborului ratat de acum cativa ani ( nu foarte multi). Acum cativa ani gaseai super oferte la companiile low-cost. Si cand spun super-oferte ma refer la faptul ca puteai vizita frumoasele orase europene chiar si cu 10 eur dus - intors, iar aici nu vorbesc din povesti ci din propria experienta. 

            Asa s-a intamplat si atunci. Am luat bilet de avion cu 10 eur, dus-intors la Roma, la sfarsit de toamna. In Roma mai fusesem in interes de serviciu dar atunci nu reusesti decat sa te amagesti ca ai gustat din crema "tiramisului" si doar sa-ti deschizi apetitul si dorinta de a reveni pe mai mult timp pentru a-i explora sensibilitatile. Odata gustat, te indragostesti iremediabil de acest minunat oras-muzeu in aer liber. Asa ca, atunci cand au aparut ofertele de zboruri pentru noua stagiune, din tot evantaiul de oferte am ales tot Roma. Am petrecut un weekend superb care ne-a oferit un meniu complet cu "de toate": cu shopping, cu ratacit pe stradute boeme, cu inghetata, cu bucatarie italieneasca, cu prosecco, cu Vatican, cu Michelangelo, cu cladiri istorice care te fac sa te intrebi oare atunci cum au putut iar acum de ce nu mai suntem in stare  ...  Ca orice city-break perfect, zborul de intoarcere era pentru duminica seara. Am ajuns si atunci cu doua ore inainte la aeroport cu gandul ca mai bine asteptam acolo decat sa riscam sa fim furate de peisaj si sa pierdem avionul. Stiam ca aeroportul din Roma este mare si dezorganizat. Asa ca, am facut check-in-ul, ne-am invartit apoi un pic prin duty-free ( care, chiar daca iti da senzatia ca este "fara obligatii", o simti ca pe o datorie personala - trebuie verificat de fiecare data ca altfel cum vei sti daca s-a intamplat vre-o schimbare sau cum vei fi la curent cu noutatile :D ), ne-am cautat poarta de imbarcare ( multumite ca totul a decurs fara peripetii) si ne-am asezat in fata portii asteptand imbarcarea. In jurul nostru se vorbea romaneste, un semn in plus (gandesc eu) ca suntem la poarta care trebuie. Apoi a urmat o asteptare mai lunga decat cea presupusa (avem intarziere imi zic eu dezamagita, dar fara sa verific pe panou). In jurul nostru tot romaneste se vorbea, semn ( gandesc eu, din nou ) ca suntem la poarta care trebuie.  Intarzierea se prelungeste. Ma ridic apoi de pe scaun sa vad ce se intampla si imi sare in ochi avionul care era legat la burduful portii unde asteptam. ERA MOV ( iar avionul nostru trebuia sa fie albastru ( stim cu totii cele doua culori de low-cost care ne definesc :) )...Cu ochi cat doua smochine ma uit la panoul portii respective si vad scris : TARGU MURES!!!Am inteles atunci ca suntem intr-o maaaaaaare incurcatura pentru ca in timp ce noi asteptam linistite sa ne imbarcam ei nu au stat degeaba ci ... au schimbat portile. La asta nu m-am gandit si nici nu m-am asteptat. Am alergat la informatii sa intrebam socate ce s-a intamplat dar avionul nostru zbura deja liber ca o pasare a cerului catre Bucuresti, fara noi insa. La ora aia nu mai lucra nici un birou a nici unei companii aeriene ( era prea tarziu ca sa mai munceasca cineva) asa ca nu am putut cere nicaieri informatii despre urmatoarele zboruri valabile. Singura solutie a fost sa sunam acasa si sa ne riscam spunandu-le sotilor ca daca ne mai vor inapoi sa ne cumpere bilete de avion. Norocul nostru a fost ca ne-au vrut :)  Insa primele  bilete valabile au fost bineinteles pentru dimineata urmatoare si ca sa fie treaba complicata pana la capat nu au fost de pe acelasi aeroport ci de pe altul ( iar cine a fost in Roma stie ca distantele dintre aeroporturi si dintre aeroport si oras sunt ... "semnificative" ). Iata-ne deci, cum am ramas noi peste noapte in Roma, intre doua aeroporturi, fara cazare si fara nici cea mai mica idee despre ce aveam sa facem ca sa supravietuim acelei nopti :). Am gasit pana la urma o cazare last minute asa cum a fost si zborul, dealtfel, iar mini city-break-ul nostru a devenit maxi city-break cu bilet de avion de la 10 eur (va amintiti la cum ma laudam initial :) ) la 150 eur.

              Dar in final, stiti ceva? Aceasta a ramas o intamplare de care imi voi aminti toata viata culmea, cu placere si cu amuzament, o intamplare care smulge zambete ori de cate ori o povestesc si la altii ( chiar daca toti se grabesc sa spuna ca nu am fost atente, ca asa ceva lor nu li se poate intampla, ca asa ceva nu este posibil, ca este o intamplare de filme gen "Stan si Bran" :) etc) . Dar eu cred ca tocmai aceste mici intamplari imperfecte fac viata mai minunata si mai savuroasa si le primesc cu bratele deschise la fel cum le primesc si pe toate celelalte. 

PS Si de data asta , asa cum va spuneam, era sa pierd avionul pentru ca pe ultima suta de metri am avut dorinta de a scrie pe blog, gandindu-ma ca am timp suficient. Scriam eu asa concentrata, dar si cu mare greutate (ca nu e usor sa o faci de pe telefon care are un autocorect mult mai destept decat tine si care pare sa iti dea peste deget la fiecare cuvant tastat: nu este asa, nu asa s-a intamplat, nu ai spus bine aici etc de te apuca razboiul cu tehnologia ...) cand, ma trezeste ca dintr-un vis, un ultim anunt disperat pentru intarziatii care pleaca spre Barcelona. Nici nu imi amintesc cand mi-am scos telefonul din priza (ca eram conectata pe undeva prin aeroport unde era o priza disponibila - de asta nu stateam la poarta mea de imbarcare :) ) si cu bagajul intins am alergat catre poarta. Daca va puteti imagina, am fost ultima intrata, nici actele nu mi le-au mai verificat. Aproape ca nu imi venea sa cred ca am fost la o secunda distanta de a pierde avionul pentru a doua oara in viata mea :). Abia cand m-am asezat la locul meu am putut in sfarsit sa zambesc amuzata de nebunia mea :). Din Barcelona v-am pregatit fotografii minunate care va vor face sa va indragostiti de acest loc binecuvantat al lumii

             Viata E Fantastica fix asa cum este ea, si cu toate cele bune, si cu toate cele "imperfecte"! :)

O alta zi minunata :)

De 3 ore sunt intr-un loc ce m-a consacrat în ultimul an.Acel loc pe care îl iubesc și urăsc atât de mult încât de fiecare data iese cu scântei de artificii întâlnirea noastră. Nu, nu e revelionul.Ci e doar ... un aeroport.Am alergat cu bagajul întins sa ajung în timp util, am parasit și acvariul mai devreme doar, doar sa ajung.Și am ajuns, fericita ca de fiecare data de performanta mea.Pana când,  cu ochii stampați  pe panou,  aflu cu stupoare ca avem întârziere,  o ora.Bucuria mea de a ajunge cu doua ore înainte de decolare s-a ofilit instantaneu.La fel si eu...Doar nu era sa las bucuria mea singura.Suntem prietene de-o viata iar cine mă cunoaște știe ce spun.M-am gândit apoi ca am uitat sa îmi fac unghiile.Deodată,  grija întârzierii avionului a devenit nula înlocuită cu grija unghiilor nefăcute. Stampez  ochii din nou pe panou și surpriza dubla pentru bucuria mea ( și pentru mine, implicit): doua ore întârziere. Mi-am zis: bun așa,  dacă creste cu o ora la fiecare 10 minute voi ajunge sa trăiesc aici.Nu ca ar fi o idee rea.Pana la urma, as scăpa de toată zapaceala pregătirii și drumului pana.Ok, următorul gând a fost ca dacă treburile stau așa trebuie sa îmi fac unghiile.Și mi le-am făcut. Cum?Mi-am cumarat o oja și mi le-am făcut. Iar pentru ca nu aveau cu uscare rapida, le-am uscat în baie la uscătorul de maini😁.Iar in final stiti ce?După ce am așteptat 4 ore era sa pierd avinul. Nu ar fi fost prima data.O sa va povestesc.Acum trebuie sa închid ca pleacă avionul.O sa va povestesc și unde sunt.Un loc pe care îl iubesc maxim și ... e foarte vechi în amintirile mele dar de fiecare data și foarte nou.

Va pup ( fără poze de data asta)

Pe curând

Viața E Fantastica!