Februarie este luna carnavalelor lumii. Se spune ca este un fel de ''pregatire'' pentru perioada postului ce urmeaza. Indiferent de motivul inventiei lor, oamenii se bucura de ele si in zilele noastre cu acelasi entuziasm. Ce stiu cu siguranta este ca pregatirea povestii incepe cel putin cu un an inainte. Este momentul suprem de exprimare a creativitatii costumelor si coregrafiilor dansurilor a carui miza este castigarea premiului.In caz ca va intrebati, da, exista un premiu si chiar o industrie intreaga in spatele carnavalelor.
Nu stiu voi cum va imaginati carnavalul de la Venetia dar pentru mine a fost tot timpul ceva de revista ( si aici ma refer la propriu). Imi imaginam cum toate fotografiile pe care le descopeream pe internet pe tema, faceau parte dintr-un amplu proiect fotografic in care toti creatorii fantasticelor costume isi aleg modelele si le pregatesc asiduu pentru fotografia perfecta. In acea duminica, ultima din februarie dar si ultima de carnaval, aveam multe alte lucruri de facut (cumva poate, mai importante decat asta) dar eu, ca un nebun izbit de o curiozitate profunda, am plecat la Venetia. Pe drum, m-am intrebat de ce oare ma lasasem invinsa de prejudecati si nu facusem asta pana atunci. Eram complet entuziasmata mai ales pentru ca mitul meu despre sedinta foto perfecta, fusese zdrobit de povestea unei amice care fusese acolo in duminica anterioara, costumata in Alba ca Zapada. Adica ea, un om normal ca mine si ca tine, a pasit pe scena carnavalului de la Venetia, a muscat din marul otravit si a facut parte din distributia povestii reale a mastilor plimbatoare. O ascultam cu gura cascata fara a-mi veni a crede.
In acel moment am decis ca vreau si eu sa simt atmosfera, sa o traiesc dar in primul rand sa o surprind in picturi eterne ( aici ii revenea treaba atribuita lui Mio). Asta era planul. Acum, cand am placerea si bucuria de a rasfoiri amintirile acelei zile fantastice, pot sa zic ca planul meu de a fi doar un spectator nu a functionat. De cum am coborat din tren si pana la intoarcerea fost o poveste in care mi-am dorit necontenit sa am costumul meu. Ma invada idea ca ma voi intoarce la anul si nu oricum ci cu cel mai spectaculos costum din lume. Chiar sper sa fac asta intr-o zi. Am facut minimul pe care il puteam face si mi-am cumparat o masca si am incercat sa trec neobservata prin multime :) Cred ca in ziua aceea mii de actori si-au jucat rolul pe scenele Venetiei. Ce mi-a placut cel mai mult este faptul ca povestea nu are nici un fel de prejudecati: nu are varsta, nu are sex, nu are limba, nu are normalitate (nimic nu e normal sau anormal). Acolo poti sa fi oricine, orice, de oriunde, oricum. Da, daca vrei sa te simti liber, te indemn sa mergi la carnaval. Iar daca ajungi, spune-mi si mie povestea ta si tot ce ai simtit.Sentiment asemanator de libertate de exprimare si traire am simtit si in Key West in SUA. Abia astept sa va povestesc cum a fost si acolo.
Va las acum sa rasfoiti albumul meu colorat cu scene surprinse pe scena teatrului, in acea duminica minunata ... ultima din februarie.
Tin sa mentionez inca o data ca toate fotografiile sunt surprinse de mine, fara nici un fel de regizare. Am si cateva costume preferate, care mi-au patruns in ganduri si acolo au ramas. Ce le-a facut memorabile a fost probabil modul in care actorii au ales sa le poarte si mai ales sa le scoata in evidenta.
Inchei spunand ca imi doresc sa ma intalnesc cu fiecare dintre voi pe scena carnavalului in care poti fi oricine, de oriunde, oricum dar numai fantastic sa fii :)
Viata E Fantastica! :)
