M-am bucurat pana la cel mai mic detaliu de ofrandele templului Borobudur. Ma scuzati, va cred, stiu, v-am c-am intoxicat cu fotografii si informatii, dar eu una voi ramane fascinata de aceasta creatie.
M-am indreptat apoi catre iesire....adica intrare :) Pai asa am crezut, ca trebuie sa ies pe aceeasi poarta pe unde am intrat. Nu este vorba aia ca unde este o intrare, este automat si o iesire? :) Hotarata am inceput sa cobor scarile cand m-a strigat cineva (un fel de paznic al locului) si mi-a facut semn ca nu sunt pe drumul cel bun, indicandu-mi o alta ... iesire. M-am conformat!Dupa ce am coborat scarile indicate, am inteles ideea. Ma astepta acolo, bineinteles, un targ de suveniruri. Iar vanzatorii ... erau din categoria celor de care nu scapi, pur si simplu. Erau ca un ciorchine, sau mai bine zis, ca un roi de albine in jurul meu.M-au zapacit asa de rau de cap ca nu mai intelegeam deloc de data asta unde este de fapt iesirea nu intrarea...tot ce simteam era ca vreau sa ajung sa ma intalnesc mai repede cu Kaimu si sa scap de acolo. Am reusit pana la urma sa ma eliberez de tot roiul, mai putin de "matca" : acest vanzator din imagine care m-a condus aproape pana la iesire.Este adevarat ca nici eu nu il descurajam de tot.
Vindea genti de batik.Erau interesante. Stilul specific, iesit din tipare. Ma gandeam ca mi-ar trebui o geanta si ca nu mi-ar strica avand in vedere ca am cumparat una...alta.Si in acelasi timp nu eram sigura ca mai voiam ceva in acel moment... Tot ce simteam era dorinta de a sta cu mine insami. Ma simteam, ce-i drept, un pic complesita de tot ce se intamplase in acea dimineata.Pana la urma nu am luat nimic.Si va dati seama cred ca acum regret asa cum regret ca nu mi-am luat si multe alte lucruri de pe acolo.
Am iesit pe poarta templului, destul de zapacita de cap de sesiunea de fotografii cu localnici si apoi sesiunea "roiul de albine", si l-am cautat cu privirea pe Kaimu. L-am gasit destul de aproape de poarta, insotit de un prieten. Cand m-a vazut, mi s-a parut ca ii face un semn "prietenului lui" dupa care vine sa ma intampine. Cred ca deja devenisem paranoica dar intuitia imi dadea semnale tampite. Era probabil rezultatul oboselii. Intru in masina si neatenta cum sunt, pierd "prietenul" din priviri. Imi trec prin cap ganduri "scary", ma intreb din nou de ce l-am ales pe el cand deodata, Kaimu imi intrerupe gandurile intrebandu-ma unde mergem. Imi amintesc de planul meu initial cu raul. Era un moment absolut nepotrivit sa ma aventurez cu el prin jungla, plus ca mi-am amintit de acel "esti sigura ca vrei sa ajungi la rau ?" dar mi-am zis: planul e plan, ocazia e unica.UNICA!!!Ma risc, fie ce-o fi! Adica nu chiar "fie ce-o fi" ca tin totusi putin mai mult la pielea mea...dar eram sigura ca in orice situatie m-as fi descurcat...cumva, ca doar nu sunt in jungla...aaaa...adica chiar sunt dar tot m-as fi descurcat cumva, nu? Si mai stiam ca daca nu voi face asta acum, doar pentru ca mi-au incoltit niste tampenii in cap, voi regreta. Stiti, teama de necunoscut ne impiedica de cele mai multe ori sa facem lucruri grandioase. Trebuie insa sa ne gandim bine la temerile care ni se implanteaza sau ni le implantam singuri.Sunt oare ele reale? De cele mai multe ori, trebuie sa recunoasteti, sunt inchipuite.Asa a fost si teama mea din acel moment. Asa ca, pe priniciul "mai bine regret ce am facut decat ce N-AM facut" ii spun lui Kaimu decizia mea : mergem la rau!
Se conformeaza si porneste masina. Pe drum, in continuare obsedata de gandul meu, m-am tot uitat in spate sa vad daca ne urmareste cineva. Bineinteles ca nu era nimeni. Am fost nebuna, recunosc! Dupa ce am iesit de pe drumul principal si am intrat prin paduri, sate, m-am convins ca nu ne urmareste nimeni si am inceput sa ma bucur de alegere. Era minunat, exotic, unic!Si aici nu ma refer decat simplul dar surprinzatorul tablou al naturii.Natura si atat! Am mers destul de mult si ne-am tot abatut de la drumuri principale. Kaimu mi-a spus la un moment dat ca nu a mai fost de mult acolo si spera sa nimereasca locul. Eu ma gandeam despre ce loc vorbeste? Despre rau? Sincer acum, era evident ca daca mergea drept, pe oricare din drumurile alea, dadea de rau.Si tot mergand asa eu cu gandurile mele, el cu ale lui, m-am trezit ca intram pe o poarta ( ca de templu) pe care era scris mare "Proprietate privata". Ii spun lui Kaimu ca suntem pe o proprietate privata iar el imi spune fericit " da, am ajuns". Eu, surprinsa maxim, intreb "Unde?". La care el zice, "la rauri" si opreste masina asigurandu-ma ca nu e nici o problema, ca proprietarul nu are o problema daca mergem acolo. Imi iau aparatul foto (si atat...), cobor din masina, si in fata mea, intr-un mod fantastic, se impleteau raurile. Da, era o rascruce, un punct de legatura intre raurile Progo si Elo, doua dintre raurile principale din Java Centrala care coborau fugarite din munti, si care, asa cum aveam sa aflu de la Kaimu, aveau apa rosie datorita ploilor recente care au spalat rocile muntilor materni.Privelistea era magnifica. Am inceput sa fac poze. Eram oarecum pe o stanca, sau, mai bine zis, pe un mal mai inalt, ceea ce facea imaginea si mai frumoasa.
In stanga mea, am vazut o casa. Erau proprietarii cred. Am inceput sa fac poze si la imprejurimi, inclusiv la casa si la niste tablouri care erau acolo pe o veranda (deoarece Kaimu iar m-a asigurat ca nu se supara nimeni iar eu l-am crezut). La un moment dat ma intreaba daca vreau sa ii cunosc pe proprietari. Eu (?) pe proprietari (?) dupa ce am intrat "fraudulos" in curtea lor? Nu prea ma simteam confortabil in aceasta pozitie, deci nu aveam tragere de inima.Dar nici nu am reusit sa ii raspund ca din spatele meu a aparut proprietarul. PROPRIETARUL?!?!?! Doamne, si cum mai arata acest proprietar...
Fac cunostinta cu el iar el ma intreaba daca nu vreau sa imi arate el imprejurimile. I-am spus "da" moment in care va spun sincer ca a vorbit gura fara mine. Ma tot intrebam ce a fost in capul meu. :) Si, am pornit in spatele lui pe o alee. Prima oprire a fost intr-un fel de atelier de lucru, o expozitie in aer liber cu niste tablouri, de o ciudatenie sinistra. Nu ma pricep eu prea mult la cultura, pictura, arta, dar sunt iubitoare de frumos.Il iubesc in toate formele lui! Iar tot ce pot sa spun despre mica expozitie este ca : stilul era "manelistic". Da, ati auzit bine, "manelistic"!Altfel nu stiu cum sa il numesc. Asta este tot ce mi-a inspirat.Adica, voi ce ati spune cand ati vedea tablouri in diverse tematici, a caror personaj principal il reprezinta "autoportretul" pictorului. Si cand spun diverse personaje, ma refer inclusiv la Isus. La un moment dat imi spune, indicand catre un tablou in lucru inca :
Asa arata micul atelier pentru selfie-uri :)
"Asta este un autoportret". Pe bune? imi spun in gandul meu. Crezi ca nu mi-am dat seama?!?!?!?Chiar crezi ca nu urla totul in jurul meu asta? :) Totul in jur era doar EL. Mi-am zis ca este un moment perfect sa ii fac o poza, cu voia lui. Si il rog daca pot sa ii fac o poza. El accepta fericit chiar.In felul asta, am dovada perfecta, ca acele "selfiuri pictate" nu sunt inventate de mintea mea bolnava...ci de a lui :) . Asa ca, priviti personajul ciudat. Astept pareri!
Avea parul netuns de ceva timp...la fel si unghiile.Cu unghiile m-am obisnuit oarecum deoarece in Indonezia, pe oriunde m-am invartit, am avut aceasta (sa-i zicem surpriza) din partea barbatilor. Asa ca, putem spunem normalitate. Parul era aranjat intro coada "gen rasta" si infasurat de mai multe ori in jurul gatului ca o salba. :) Avea in loc de pantaloni, un batik legat. Pun pariu ca nu avea chiloti. Nu am vazut nimic, dar pot deduce asta si dupa stilul libertin pe care il afisa. Era in picioarele goale si fuma relaxat o tigara. Era un personaj in adevaratul sens al cuvantului. Era acel ceva care m-a surprins inca o data (de parca mai aveam nevoie de dovezi ca ma aflu in alta lume. Nu mai aveam nevoie, dar le primeam la tot pasul...).Eram surprinsa. Nici nu imi dau seama daca placut sau neplacut. Doar eram foarte surprinsa. L-am intrebat despre el. Mi-a spus ca e pictor. Ca a trait cativa ani prin Europa, o perioada mai lunga in Paris si ca la un moment dat s-a hotarat ( nu imi mai amintesc exact motivul dar l-am dedus mai tarziu) sa se stabileasca aici. A cumparat terenul cu pricina si a facut aici un hotel. Hotel? Unde? ma intreb eu uitandu-ma mai atent in jurul meu. Si ca locuieste aici cu familia lui. Are doi copii de varste scolare.Il intreb daca copii sunt la scoala (gandindu-ma oare unde este cea mai apropiata scoala) la care el imi spune ca nu pentru ca " nu le place sa mearga la scoala" iar el nu are o problema cu asta.La faza asta nu am stiut daca trebuie sa rad sau sa plang. Cred insa ca acei copii sunt cei mai fericiti de pe pamant. Stiu sigur ca si eu as fi fost daca nu ma obligau (parinti, sistemul ) sa merg la scoala. :) Nu stiu insa cum vor fi peste cativa ani. Dar, stiti deja, in viata, totul este o alegere si fiecare are locul lui.Sunt sigura ca si acei copii vor avea un loc undeva in aceasta lume.
Sa revenim la Pictorul meu. Mare Om, Mare Caracter! Imi face semn sa il urmez. Iar eu, cuminte, ma conformez. Ma indreptam cu el "in fundul curtii" oarecum, pe niste alei, printre niste darapanaturi. Eram absolut socata de mine. Pur si simplu, inconstienta (ma gandeam)! Nici macar nu imi spunea unde mergem. Pe drum imi amintesc ca mi-am lasat poseta, banii, telefonul...totul, in masina la Kaimu, care a ramas ... la masina, logic. Ma gandesc ca nici macar nu stiam exact unde ma aflu (doar ca sunt la o rascruce de rauri, eram informata rau, nu?). Totusi omul, desi arata ciudat nu avea fata de criminal sau ceva de genul.Imi inspira ... viziune (ceva...altfel, habar nu am sa descriu). Oricum, tot ce stiu este ca am avut incredere in el. Si l-am urmat pana cand am ajuns in fata unei cladiri (daca o pot numi asa) fara usi si geamuri, care arata ca adapost pentru vite (cel putin asa arata adapostul pentru vite la bunicii mei in magnifica Delta a Dunarii (poate o sa va povestesc intr-o zi si despre acest loc fantastic :) cu diferenta ca aici erau pereti din caramida).Si Pictorul a intrat acolo, iar eu l-am urmat si cand colo...SURPRIZA: acolo era O GALERIE DE ARTA. Era galeria unde el isi expona tablourile.Cat de original sa fie asta!!! Da, oameni buni, si ce tablouri!!!Erau de o frumusete speciala. Intr-un mod incredibil, reproduceau fidel, povestiri de pe peretii sculptati ai templului Borobudur. Erau bucati din templu, pe care le puteai luat cu tine. Erau ceva ce intradevar, iti trebuie o minte vizionara sa iti vina ideea de a le reproduce.Iar dupa ce le veti vedea veti intelege ce spun. Mi-au placut la nebunie. Erau originale! Poate si pentru ca nu ma asteptam deloc la asa ceva, surpriza placuta a fost cu atat mai marcanta. Atunci cand te astepti mai putin, sa primesti un asemena "cadou"! Am fost impresionata, motiv pentru care am decis ca Pictorul meu si-a castigat dreptul la o postare doar pentru el.Sper sa va placa si sa savurati si voi, asemenea mie, toata aceasta experienta.
Eu, urmandu-l cuminte si ascultatoare pe alei necunoscute.
Din pacate nu am facut poze din exteriorul "galeriei de arta" deoarece nu mi s-a parut nimic deosebit si nu am banuit nici o secunda ceea ce avea sa ma astepte in interior.
Si bineinteles ca, chiar si aici (intradevar nu amestecate cu celelalte tablouri, ci oarecum intr-o sectiune speciala) a simtit nevoia sa adauge cateva selfie-uri. Un deosebit :D
La plecare, in curtea in care am intrat initial, mi-a aratat si alte creatii ale lui,de data asta de alta natura, printre care si aceasta "statuie" din lemn. Mie mi s-a parut ca si asta semana cu el. Poate doar mi s-a parut... :D
Daca vreti sa aflati mai multe despre el il gasiti pe Facebook:
https://www.facebook.com/sony.santosa.7?fref=ts
sau
https://www.facebook.com/pages/Eloprogo-Art-House/102071473217215?pnref=story
Acolo veti vedea si turistii care frecventeaza locul. Este clar ca daca vrei o experienta bazata pe nevoi minime, primare, cum ar fi dusul in apa raului, timp petrecut cat mai mult in aer liber, fara televizor si alte atractii de genul, un loc izolat, departe, departe de marea civilizatie si marea tehnologizare, un loc care sa te inspire sau care sa te "purifice", poate vei alege sa traiesti vreodata in viata asta, experienta unei vacante la Eloprogo Art House.
Scriind
aceasta postare am aflat de pe Facebook (pentru ca da, dupa ce ne-am cunoscut
am devenit prieteni virtuali :)) ca s-a mai nascut un bebelus in familia Eloprogo! Sa fie sanatos
si sa se bucure si el de " locul magic de la rascruce de rauri" asa cum ii place sa-l numeasca insusi, Artistul. Va rog sa retineti numele copiilor. Am sa va povestesc ceva interesant despre nume in Indonezia, inclusiv despre numele meu. Dar asta, intr-o postare viitoare.
Si daca cumva aveti o curiozitate, da, l-am intrebat cat costa tablourile. Erau intre 1.000 si 5.000 de EUR si da, avea clienti! :)
Viata E Fantasticaaaaaaaaaaaaaaaa! :*
